Necesarul de apă și obiceiurile asociate consumului de apă

Introducere

 

Cu toții avem nevoie de apă pentru a supraviețui, însă este bine cunoscut faptul că unele specii și-au dezvoltat mecanisme specifice pentru a gestiona aportul de apă și homeostazia. Se știe că pisicile domestice prezintă anumite caracteristici fiziologice care contribuie la menținerea echilibrului hidric; de exemplu, pisicile pot tolera relativ bine pierderi acute de lichide – până la 20% din greutatea lor corporală 1. Pe de altă parte, au capacitatea de a produce urină foarte concentrată 2 pentru a-și conserva lichidul din organism dacă este necesar. S-a sugerat că aceste capacități se datorează faptului că pisica domestică (Felis silvestris catus) este un descendent al pisicii sălbatice africane (Felis silvestris lybica), despre care se presupune că trăia în deșert (Figura 1). Totuși, domesticirea pisicii a început cel mai probabil cu 9.000-10.000 de ani în urmă, ceea ce a coincis cu stabilirea oamenilor în zona Semilunii Fertile – regiunea care cuprinde văile râurilor Tigru și Eufrat, Irakul actual, Siria, Liban, Israel, Palestina și Iordania, care nu era nici pe departe deșertică la acea vreme.

Nu este clar dacă aceste caracteristici predispun într-adevăr pisicile la anumite boli – de exemplu, dacă deshidratarea cronică sau producerea de urină concentrată ar putea determina, în timp, afectarea permanentă a rinichilor și a tractului urinar. Acest lucru poate să nu fie relevant pentru pisicile sălbatice care au o speranță de viață destul de redusă, dar este fără îndoială important pentru pisicile domestice, a căror speranță de viață poate să depășească 20 de ani. Pe de altă parte, pisicile domestice trăiesc în condiții foarte diferite (adesea în interior, cu o lipsă clară de activitate fizică și având hrana asigurată) față de pisicile sălbatice, iar acești factori pot să favorizeze sau chiar să cauzeze tulburări ale aparatului urinar. În acest context, trebuie acordată o atenție specială aportului de lichide al pisicii, indiferent dacă este vorba despre recomandări generale privind îngrijirea pisicii sau despre recomandări privind dieta.

Necesarul de apă și aportul de lichide

Conform recomandărilor generale, o pisică are nevoie de aproximativ 50 mL de apă per kilogram de greutate corporală zilnic 3 – aceasta înseamnă 200-250 mL de apă în fiecare zi pentru o pisică cu greutatea corporală de 4-5 kg. Acest necesar de apă poate fi acoperit prin aportul de „apă liberă”, provenit din lichide și hrană sau din „apa de oxidare” produsă prin metabolism. Aceasta înseamnă că arderea a 1 g de proteine, amidon sau grăsimi produce puțin sub 0,4 g, 0,6 g și, respectiv, 1,1 g de apă 4. Hrana naturală a pisicilor – adică prada acestora, de exemplu mamifere mici și păsări – are un conținut de umiditate de aproximativ 70% 5. Prin urmare, la o cantitate de 200-250 g de hrană ingerată în fiecare zi (ceea ce corespunde cerințelor energetice medii), 70% din necesarul de lichide al animalului este deja acoperit prin aportul alimentar – fără a lua în considerare „apa metabolică” suplimentară. Dacă pisica mănâncă hrană umedă cu un conținut de apă de 80% (date fiind aceleași cerințe energetice medii de 250-300 g), necesarul de lichide poate fi acoperit în totalitate. Studii efectuate cu peste cincizeci de ani în urmă au arătat că pisicile își pot asigura echilibrul hidric doar prin ingerarea/ consumul de pește sau carne proaspătă 6.

Deoarece cantitatea de hrană consumată este determinată în primul rând de cerințele energetice ale animalului 7, alimentele care au o densitate energetică scăzută și conținut ridicat de apă duc, prin urmare, la un aport mai mare de lichide și, implicit, la un volum mai mare de urină 8,  așa cum arată Figurile 2 și 3. În cazul formulelor de hrană uscată disponibile în comerț, care au un conținut de apă de maxim 10%, pisicile au nevoie de un aport suplimentar de apă pentru a îndeplini cerințele organismului. Majoritatea studiilor referitoare la acest subiect constată că atunci când pisicile consumă doar hrană uscată beau mai puțină apă per total 9 10 11 și, prin urmare, s-a sugerat adesea că hrana uscată consumată preponderent sau exclusiv ar fi un factor de risc pentru boli renale și ale aparatului urinar, chiar dacă studiile efectuate până în prezent au oferit rezultate contradictorii în acest sens.

De exemplu, un studiu 12 a identificat hrana uscată (fie ca parte a porției zilnice de hrană, fie consumată exclusiv) ca factor de risc pentru „afecțiunile tractului urinar inferior la feline”, dar nu a făcut nicio distincție între urolitiază și alte boli urinare. Un alt studiu 13 a concluzionat că tipul de hrană nu pare a fi un factor determinant pentru cistita interstițială felină (FIC), ci că obezitatea și stresul reprezintă principalele cauze. De asemenea, nu s-a demonstrat că hrana uscată ar fi un factor de risc pentru insuficiența renală 14 15 . Probabil cea mai mare influență a hranei asupra bolilor se observă în cazul calculilor urinari, aici având un rol nu doar conținutul de apă, ci și alte proprietăți ale alimentelor (de exemplu, raportul proteine/ grăsimi/ carbohidrați, echilibrul cationi-anioni). Într-un studiu experimental privind urolitiaza 11, cercetătorii au arătat că un conținut mai mare de lichide în hrană reduce riscul formării calculilor de oxalat de calciu, dar nu și de struvit. 

Aportul de lichide și compoziția urinei

Compoziția urinei,  densitatea specifică și valoarea pH-ului sunt factori decisivi în dezvoltarea litiazelor urinare 16. Acești factori sunt influențați de hrana consumată și de aportul de lichide. Nu trebuie uitat faptul că volumul aportului de lichide nu este neapărat corelat direct cu volumul și concentrația urinei produse. Prin urmare, concentrația și compoziția urinei nu depind doar de conținutul de apă al hranei, ci și de substanțele excretate în urină (în special proteine și minerale), care la rândul lor afectează volumul propriu zis al urinei, precum și cantitatea de minerale excretate și pH-ul urinei 17. Rezultatele studiilor privind influența anumitor tipuri de hrană sau diete specifice ar putea fi deci dificil de interpretat, deoarece trebuie luați în considerare toți acești factori.

Obiceiurile pisicilor domestice privind consumul de apă

În pofida numărului mare de studii privind aportul de apă din hrană și factorii de risc pentru boli urinare, autoarele articolului de față nu au cunoștință de existența unor studii care să abordeze în mod specific obiceiurile sau preferințele pisicilor domestice în ceea ce privește consumul de apă. Recomandările diverse (de exemplu, „pisicile nu vor să bea apă în apropierea zonei de hrănire” sau „pisicile preferă apa care curge, din diverse surse precum fântânile pentru pisici”) își au originea în literatura de popularizare sau sunt extrapolări bazate pe comportamentul felinelor sălbatice. Autoarele au efectuat recent un studiu pentru a documenta deprinderile curente în ceea ce privește furnizarea apei de băut pentru pisici și pentru a identifica preferințele acestora.

Metode

Autoarele au aplicat clienților proprii un chestionar incluzând datele pisicilor (vârstă, rasă, sex, boli), condițiile de viață (tipul de locuință, libertatea de mișcare, alte animale de companie în gospodărie), alimentația, opțiunile disponibile pentru consumul de apă (tip, cantitate, amplasare, material), comportamentele și preferințele asociate consumului de apă. Chestionarul a fost de asemenea diseminat în cabinete și clinici veterinare, precum și pe platforme online.

Rezultate

Participanți și date demografice

S-a primit pentru evaluare un număr total de 549 de chestionare, majoritatea din Germania și Austria, și o parte din Elveția. Distribuția pisicilor în funcție de gen a fost  aproximativ 50% masculi/femele și aproape toate pisicile erau sterilizate. Două treimi dintre pisici erau pisici domestice cu păr scurt; rasele pure cel mai bine reprezentate au fost Maine Coon (5%), British Shorthair (4), persane și siameze (3% fiecare).

23% dintre pisici trăiau exclusiv în interior, 40% aveau acces limitat în exterior (balcon, terasă, grădină) și 37% aveau libertate de mișcare fără restricții. 32% dintre pisici locuiau într-un oraș mare, 25% în orașe mici sau suburbii și 43% în mediul rural. 33% erau singurul animal de companie din gospodărie, 44% trăiau împreună cu alte pisici, 27% cu câini.

Alimentația și profilul de sănătate

Trei sferturi dintre pisicile incluse în studiu au fost considerate de către proprietarii lor ca fiind sănătoase; pentru restul de 25% au fost raportate diverse afecțiuni, în principal insuficiență renală acută, osteoartrită, alergii și leziuni acute. Trebuie remarcat faptul că diagnosticul s-a bazat doar pe informațiile furnizate de proprietari și nu a fost neapărat coroborat cu opinia medicului veterinar. Tipul de hrană oferită pisicilor este indicat în Figurile 4 și 5. Pisicile cu un consum ridicat de hrană umedă (ajungând până la o proporție egală cu hrana uscată în hrănire mixtă) au înregistrat o frecvență semnificativ mai redusă a afecțiunilor. Totuși, în ceea ce privește afecțiunile aparatului urinar, nu a putut fi identificată o legătură clară între tipul de hrană și boală.

Opțiunile și obiceiurile asociate consumului de apă

Majoritatea pisicilor (>80%) primeau apa în castroane, alternativa cea mai populară fiind adăpătoarele de tip fântână pentru pisici. Totuși, dintre pisicile cu acces la ambele opțiuni, majoritatea au preferat castronul. Dimensiunea recipientului de băut pare de asemenea să fie relevantă, deoarece s-a observat o mai mare preferință pentru castroanele mici (<15 cm în diametru) comparativ cu cele mai mari. Nu a fost raportată nicio preferință pentru materialul castronului. Materialele utilizate cel mai frecvent au fost ceramica (60%) și plasticul (38%); mai rar, s-au utilizat și castroane din metal (35%) și din sticlă (13%).

Pe baza datelor obținute nu s-a putut concluziona dacă, în general, pisicile ar prefera să bea apă dintr-o altă sursă decât castroane sau fântâni, deoarece au existat prea puține alte opțiuni pentru a permite o evaluare relevantă din punct de vedere statistic. Totuși, s-a observat că aproape 60% dintre pisici au băut (zilnic sau ocazional) din alte surse de apă, cum ar fi stropitori, ghivece sau veselă utilizată de oameni (Figura 6). Jumătate dintre pisicile cu acces în exterior au fost observate bând din iazuri, bălți sau ghivece (Figura 7). Pisicile cu libertate nerestricționată de mișcare au prezentat o preferință semnificativă pentru sursele de apă din exterior, mai degrabă decât din castroanele proprii aflate în interiorul casei. 

S-a observat că de cele mai multe ori pisicile beau în poziție ghemuită, însă pisicile de exterior au băut adesea și în picioare. Aproape jumătate (44%) nu doar au băut, ci s-au și jucat cu apa.

Cea mai frecventă sursă de apă a fost apa proaspătă de la robinet; dacă erau disponibile surse alternative (adică apă filtrată de la robinet, apă minerală plată, apă de ploaie), pisicile au preferat apa de la robinet (care este de foarte bună calitate în Germania și Austria), însă pisicilor cu acces în exterior le place să bea și apă de ploaie. 27% dintre proprietari au oferit pisicilor și alte lichide, în afară de apă, cel mai adesea lapte sau „lapte pentru pisici” (lapte fără lactoză).

Pisicile de exterior au folosit semnificativ mai multe surse de apă comparativ cu pisicile de interior, chiar dacă mai mult de jumătate dintre proprietari (52%) le-au pus la dispoziție surse multiple de apă. În cazurile în care pisicile puteau alege dintre mai multe opțiuni, acestea au preferat sursele de apă situate într-o încăpere diferită de cea în care era amplasat castronul cu mâncare. Acest lucru s-a constatat atât în cazul pisicilor de interior, cât și la cele cu acces în exterior. Totuși, în multe gospodării (41%), exista un vas cu apă plasat chiar lângă cel cu mâncare.

Toți proprietarii de pisici participanți la sondaj au verificat castroanele cu apă de mai multe ori pe săptămână și peste 90% dintre aceștia au verificat castroanele „zilnic” sau „cel puțin o dată pe zi”. 

Trei sferturi dintre proprietari curățau de asemenea zilnic recipientele pentru apă. În ceea ce privește pisicile cu acces în exterior, castroanele pentru apă erau în general spălate doar cu apă, în timp ce pentru curățarea castroanelor pisicilor de interior s-au utilizat frecvent detergenți pentru spălare manuală sau în mașina de spălat vase. Nu s-au folosit niciodată dezinfectanți. 

Rezumat și discuție

Obiectivul principal al studiului a fost acela de a identifica preferințele pisicilor în ceea ce privește tipul și sursa de apă de băut pentru a formula pe baza acestor constatări recomandări practice, iar unele rezultate au fost deja prezentate la conferințe internaționale 18 19. În interpretarea rezultatelor trebuie avut în vedere faptul că a fost posibilă doar evaluarea informațiilor furnizate de către proprietari, care la rândul lor pot depinde, printre alți factori, de timpul pe care aceștia l-au avut la dispoziție pentru a-și observa pisicile. 

În general, proprietarii de pisici erau în mod evident conștienți de importanța consumului de apă – indiferent de conținutul lichid al hranei – deoarece toți nu doar verificau și reumpleau recipientele aproape zilnic, dar le și curățau frecvent. Cu toate acestea, doar jumătate dintre proprietari au asigurat mai mult de o singură locație pentru apă, și de foarte multe ori aceasta era lângă castronul cu hrană (Figura 8). S-a confirmat astfel că pisicile preferă, în general, sursele de apă aflate departe de locul de hrănire. Este posibil ca acest lucru să reflecte comportamentul primordial al felinelor, deoarece în natură zonele de hrănire și sursele disponibile de apă nu sunt în general apropiate între ele.

Nu s-a observat o preferință generală pentru recipiente dintr-un anumit material, însă sub aspectul dimensiunii există o preferință pentru castroanele cu diametru mai mic (Figura 9). Este posibil ca dimensiunea mai mică să facă mai ușor ca pisica să identifice cu ajutorul mustăților marginile vasului și suprafața apei.

Fântânile pentru pisici sunt adesea recomandate pentru a stimula aportul de lichide, deoarece se consideră că pisicile preferă apa curgătoare (Figura 10). Această presupunere nu a fost confirmată de sondajul efectuat, dar rezultatele sunt în concordanță cu alte studii care nu au constatat diferențe semnificative din punct de vedere statistic între castroane și fântâni sub aspectul aportului de apă, ci mai degrabă diferențe și preferințe individuale semnificative 20 21. Este interesant de menționat că, într-un studiu, una dintre cele douăsprezece pisici participante a manifestat stres cauzat de fântână, ajungând până la agresivitate, toaletare excesivă și vărsături 20. 

Pisicile par să prezinte particularități individuale nu doar atunci când este vorba de hrană, ci și în ceea ce privește obiceiurile asociate consumul de apă. După cunoștințele autoarelor nu s-a efectuat niciun studiu care să arate dacă modelele comportamentale corelate cu amplasarea, forma sau calitatea recipientelor pentru apă sau cu gustul apei de băut sunt similare cu cele asociate cu consumul de hrană 22, și dacă, odată dobândită, o preferință pentru un anumit tip de recipiente va dura toată viața.

Este de asemenea discutabil dacă utilizarea frecventă a altor surse de apă (cum ar fi pahare, ghivece sau iazuri) sugerează că bolurile de apă furnizate de proprietar au fost inacceptabile pentru pisici sau dacă utilizarea „în trecere” a mai multor surse de apă face parte de fapt din comportamentul natural al felinelor. Întrebarea rămâne deschisă de asemenea dacă „jocul cu apa”, observat foarte des, ar trebui interpretat ca parte a comportamentului asociat consumului de apă (Figura 11) sau este declanșat de plictiseală sau de interesul pentru ceva nou.

În ceea ce privește alimentația, sondajul a evidențiat o tendință ascendentă, comparativ cu date raportate anterior, de a utiliza hrană preparată în casă sau de a suplimenta cu carne formulele de hrană din comerț. Astfel, un sondaj efectuat în 2009 și care a inclus 243 de pisici a constatat că mai puțin de 1% din hrană era preparată în casă și doar 10% era combinată 23, în timp ce în sondajul actual s-a constatat că peste 3% dintre pisici primeau hrană preparată în casă (în mare parte crudă) și că 26% dintre pisici primeau un amestec de hrană din comerț și hrană preparată în casă. Hrănirea  mixtă, combinând hrana uscată cu cea umedă, a fost de departe opțiunea cea mai populară în ambele studii, respectiv 70% din cazuri în studiul din 2009 și aproximativ 75% în studiul actual. Procentul de pisici care primeau exclusiv hrană uscată a fost semnificativ mai scăzut în studiul actual (puțin sub 8%, comparativ cu 17% în 2009). Această evoluție ar putea fi explicată prin faptul că un consum exclusiv de hrană uscată este adesea prezentat în literatura de popularizare/ cunoscută ca fiind „nesănătos” – mai ales din cauza corelației cu aportul scăzut de apă.

 

 

.

Rezumând, sondajul a identificat câteva aspecte interesante privind pisicile și obiceiurile lor de consum al apei, care fac posibilă formularea unor recomandări generale pentru proprietari, așa cum se arată în Tabelul 1.

Mulțumiri:

Autoarele doresc să-i mulțumească dnei dr. Britta Kiefer-Hecker pentru participarea la elaborarea chestionarului, medicilor veterinari Milena Schmidt și dr. Anna Däuble pentru contribuția lor la colectarea datelor și în special dnei dr. Christiane Weissenbacher-Lang pentru ajutorul acordat în evaluarea statistică. Mulțumiri speciale sunt adresate tuturor medicilor veterinari și cabinetelor veterinare care au susținut efectuarea studiului.

Proprietarii solicită adesea medicului veterinar asigurări și sfaturi privind aportul de apă al pisicii lor. Pisicile își pot satisface/ asigura o mare parte din necesarul de apă chiar din hrană, dacă aceasta are un conținut ridicat de apă (fie hrană umedă din comerț, fie carne preparată în casă), însă atunci când pisicile consumă mai ales (sau exclusiv) hrană uscată, aportul total de apă va fi mai scăzut. Proprietarii trebuie încurajați să țină cont de preferințele sau aversiunile animalelor lor în ceea ce privește consumul apei și să conștientizeze faptul că, mânată de curiozitatea sa naturală, pisica ar putea să bea din surse de apă potențial periculoase.